Odiseea spre Nordkapp – Sfantul, Capul si Picioarele

Episodul 1- Sfantul

Fiind o fiinta joviala si pe deasupra beneficiind de o zestre genetica rezultata din generatii de atent si detaliat planuite casatorii consangvine, oricine ma cunoaste stie ca-mi place peste masura sa cutreier magazine si sa cumpar cadouri. Cu toate asta sunt cateva sarbatori care imi resuscita voios instinctele primare criminale. Sa fie clar, inteleg ca imitatia e motorul progresului unora (ca forma de lene intelectuala), dar ce ma face sa scuip ghemotoace de blana e lipsa de imaginatie in adaptarea unor sarbatori. Gen Sf. Valentin, ca tot e de actualitate.

N-am nimic cu mesajul „spread the love”, desi va asigur ca orice barbat uman cu doza minima de testosteron se gandeste unilateral la alt gen de „spread” (dap mai ales aia educati nutresc ganduri reproductive). Ba chiar mi se pare interesanta o sarbatoare inchinata dragostei. Suna pagan, imi place. Sau, mai precis, mi-ar placea, daca ar implica patima, iele despletite, pasiune, rusalci catranite, betie de arome si fecioare dezgolite. Adica, sa aiba macar o vaga legatura cu dragostea, primavara, natura si renastarea. In contrast, in urma importului, ne-am ales cu un sfant catolic obscur si cu nume lipsit de senzualitate (nah, e sfant..), comemorat pe timp de iarna la temperaturi negative (cand insusi gandul procreeri pune probleme strategice grave), cu o pleiada de ritualuri atat de naucitor de anoste si lipsite de senzualitate incat numai preasfanta biserica, autoare de notiune de imaculata conceptie, le putea imagina.

Ca orice treaba de sorginte religioasa are la baza umilirea publicului practicant. Asadar barbatul uman trebuie sa se lepede de orice simt estetic si sa cumpere „inimioare” din diferite compozitii mai mult sau mai putin comestibile, dar neaparat de culori pastelate (de regula roz), sa achizitioneze trandafirasi grena si transgenici turnati cu sclipici (ca nu creste unul natural in Februarie), sa scrijeleasca pe carduri/garduri/copaci X + Y = iubire eterna si sa rabde stoic la restaurant impartirea „romantica” a unui blid comun (de parca s-a nascut barbatul sa manance acelasi lucru cu nevasta-sa!!). Toata treaba nu se termina aici ci culmineaza cu umilinta suprema si anume, desi celebrata fiind dragostea (unde femeia este piesa centrala), masculul extenuat risca sa fie cadorisit apoteotic (si de regula e) cu un obiect dulcegaros (care nu-i trebuie, nu-i place, dar trebuie sa-l poarte :D), obiect amar iubit de jumatate si  la a carui vedere trebuie neaparat sa zambeasca calin si dulce oricat de tare i s-ar strapezi maselele.

Adica dintr-o sarbatoare ce putea arata asa:

A ajuns sa arate…asa:

Cum ati putut probabil remarca pana in acest punct, bruta din mine nu obseva legatura torturii elaborate descrise mai sus cu dragostea. Stiu ca voi avea comentarii care imi vor argumenta ca sarbatoarea sfantului dragostei n-are legatura cu dragostea fizica ci cu aia profunda si spirituala. Haida deh! Lasand la o parte ca nu vad interesul sarbatoririi unui concept atat de abstract si de la sine inteles, nu o sa ma convinga nimeni ca dragostea asta conceptuala este venerata profund prin cutii de tabla cu bobo, trandafirasi glow in the dark, margele si potol la restaurant. Ba vin si spun, ca toate astea reprezinta punerea in scena fortata si de calitate dubitabila a unui ritual clasic de curtare care se termina de regula foarte gigea cu un alt gen de „spread the love”, tot profund, dar de loc conceptual (probabil insa cu alte ocazii, nu de Sf. Valentin ca atunci e prea stresant).

Acum eu inteleg, ca-s blajin, faptul ca anglo-saxonii nu au de ales. S-au procopsit natural cu sarbatoarea cu pricina. Si-o merita. Dar curiozitatea mea este: pe noi astia din Est ce ne-a apucat? Sau macar de ce n-am evoluat-o in ceva mai „natural”?

Trecand peste toate aceste considerente teoretice, experienta stramosilor si mai ales anumite episoade mai violente din istorie, mi-au aratat ca „Vox Populi, Vox Dei”. Asadar, ca sa nu fac sau impun o nota discordanta, ma pliez pe obiceiurile culturale, si pacatuiesc cu aplomb. Adica, in pofida teoriei de mai sus, ma autodeleg si prestez, cu diferenta ca atunci cand nu-mi place ceva, adaptez. Dar despre adaptari, cadouri si Cercul Polar va voi povestesti in episodul viitor.

  6 comments for “Odiseea spre Nordkapp – Sfantul, Capul si Picioarele

  1. Februarie 14, 2012 la 8:50 am

    Ma alatur „cruciadei” tale si subscriu nedumeririlor tale – ba chiar as incerca o explicatie.

    De cand se stie (mai exact, de cand dacii s-au obisnuit cu gandul ca trebuie sa-i accepte in batatura si in patul lor pe romani), poporul nostru a asteptat sa vina americanii. Iar in aceasta asteptare prelungita, au luat „de bun” orice avea un iz, cat de mic, occidental – cum este si cazul unor manifestari precum Valentine’s Day sau Halloween.

    Cine stie ce traditii pitoresti ascunde folclorul romanesc?… Cine stie ce sarbatori pline de farmec au rusii?… Dar ce conteaza – atat timp cat nu vin din Occident…

    In contrapartida, americanii au o adevarata fascinatie pentru mitologiile nordice, evidenta in filme precum „Lord of the Rings”, „Game of Thrones” si intreaga puzderie de carti aparute dupa trilogia „inelara”.

    • Februarie 14, 2012 la 1:28 pm

      Da, asta-i mica noastra razbunare europeana :D. Mie mi se par adorabil cand tremura inimioara in Americani la folclor rusesc (nu ca ar stii ca e :D).
      Cat despre nebunia cu „tot ce-i american e bun” sunt total de acord ca e dovada vie a unei mici nebunii colective inofensive dar iritante :D. Am vazut odata o statueta de un kitsch inspaimantator, cu o balerina imbracata intr-un tutu imprimat cu steagul americii si cu o pupatura rujata in fund cu steagul romaniei 😀 Foarte edificatoare. Aproape ca am trecut peste socul kitschului cazut fiind in extaz in fata umorului involuntar…

  2. Februarie 14, 2012 la 10:51 am

    Hahahaaaaaaaaaaaahahahahahaha!
    Sa stii ca mai sunt si unele doamne care subscriu la ce spui si nu se omoara dupa plushuri, sclipici si amorasi angelici. Si indiferent de ce ar spune fetele, eu vreau sa cred ca partea cu declaratiile, suspinurile si discutiile despre puritatea iubirii sunt doar un preludiu. 🙂
    De flori nu spun nimic, pentru ca imi plac. Imi plac in gradina, in ghiveci, in buchete samd si cred ca un barbat nu e neaparat mai putin macho daca le ofera iubitei indiferent daca este sau nu o ocazie speciala. 🙂
    Foarte tare comparatia prin imagini! M-am distrat copios! :))) Asta face marketingul. 😦
    Cu sau fara zorzonele, adaptata cum vreti voi, abia astept sa citesc episodul doi. Si la tine si la ea, ca e foarte interesant sa vezi povestea de ambele parti.
    Distractie faina astazi! 🙂

    • Februarie 14, 2012 la 1:48 pm

      Pai stiu, doamna e asa. Adica ii plac plushurile (si lui Fon-Fon motanu’ ii plac) si cateodata si sclipicii (pe masa derevelion) dar nu cacatisurile borat de kitsch. Chestia cu barbatul care nu ia flori iubitei/nevestei fiindca ar putea parea mai putin masculin arata din partea respectivului o prostie crasa si in stare pura. Ce gest mai barbatesc poate exista decat sa dai flori unei femei? Ce sa faca sa si le ia singura??? Eu cumparam flori si branza de capra pentru ea de fiecare data cand ma duceam duminica dimineata in piata si stateam sa le aleg cate 15 minute. Si apoi nu era om mai mandru ca mine cand mergeam cu ele spre casa. De ce sa-ti fie rusine ca faci un gest masculin, ba si mai mult sa crezi ca ai putea fii mai putin barbat facandu-l? E absurd si eu zic ca o fata care da peste unul din asta trebuie sa fuga mancand pamantul ca e clar ca aluia nu-i merge nici capul, nici logica si as zice eu, dar nu voiesc sa fiu porc, nici cocoselu’ prea bine..
      Sarut-mana si tie! 😀 Jumuleste-l pe Vali. Eu atat zic 😀

      • Februarie 14, 2012 la 2:49 pm

        Ha! Inca o data jos palaria pentru tine! 🙂
        Sa stii ca in afara de sotzul meu si de tata am vazut din pacate destul de putini barbati care ofera flori doamnelor din viata lor cu mare drag si grija pentru detalii. Multi o iau ca pe o corvoada.
        Pana la urma ce inseamna sa iubesti pe cineva? Printre altele, eu cred ca inseamna sa te bucuri din suflet atunci cand ii faci persoanei iubite o bucurie, iar florile sunt una dintre ele.
        Well, daca reusim sa strabatem nametii de zapada, avem in plan o seara doar pentru noi doi intr-un loc fain. 🙂
        Si eu tot atat zic. 😉

        • Februarie 14, 2012 la 5:42 pm

          Corvoada? Aia-s prostovani si pierd din vedere esentialul :).
          La noi aventura cu florile are o latura aparte dar nu o povestesc ca o vad in stare sa se materializeze aici doar ca sa ma bata :P. De ajuns sa spun ca la noi in casa avem diverse feluri de „imortele”, imortalizate cu dragoste…din foste flori vii. Si nu mai zic ca si asa sunt mort :P.
          Pai..nah…Anca..e suficient, zic ca mi-am facut o idee :P.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: