Post anost despre nimic

Ziceam ca nu mai scriu asta-seara, dar m-am lasat impulsionat de mediu si am cedat insistentelor. Ceea ce nu cred ca este neaparat sanatos sau diplomatic fiind asaltat de nostalgii, dar nu mai conteaza :D.

Acum cateva zile am vazut pe unul dintre site-urile mele preferate (www.uncrate.com) un set de carti de joc cu desene interesante, care mi-au amintit de cele ale bunicului meu:

Screen Shot 2013-02-10 at 11.33.36 PMDe aici 

Eu cu el n-aveam o relatie prea calduroasa, el fiind patruns de misiunea educativa iar eu fiind elementul tanar, decis recalcitrant. Cu toate astea, trebuie sa admit (printre dinti) ca din cand in cand ma fascina. Desi conservator, dictatorial si foarte arogant, omul era citit, poseda minuni (pentru un pusti) si avea o aura romantica (prost eram 😛 ). Era colectionar, dar spre deosebire de mine, fiindca era conformist pana in maduva oaselor, colectiona doar lucruri acceptabile pentru un om serios, gen timbre (doar englezesti), monede (doar dintr-o anumita perioada a imperiului roman, restul nu existau pentru el), carti vechi, etc. O simpla privire la iepurii mei i-ar fi produs un atac cerebral:P. Pacat ca nu aveam pe vremea aia! Din pasiunile lui eram relativ interesat de monede si timbre, si total fascinat de carti. Ma scotea insa din sarite aplombul cu care imi vara educatia pe gat asa ca nu cred ca i-am aratat totusi vreodata fatis interesul.

Jocurile de societate clasice au fost singurul aspect al educatiei lui unde mi-am manifestat fara retinere curiozitatea. Imi placeau toate, de la table, la bile chinezesti, la carti de joc. El ardea sa ma invete mai ales carti fiindca, citez, „orice gentleman trebuie sa stie sa triseze”. Jocurile astea erau o modalitate minunata de a face sa treaca mai rapid serile lungi de vara in care eram arestat la domiciliul lui, la re-educaere fortata.

Printre minunile astea ale lui avea un set de carti de joc, foarte vechi, englezesti. Desi erau extrem de vechi, nu pareau uzate. Aveau o patina (care le facea chiar si mai frumoase), dar erau cat se poate de intacte desi obisnuia sa joace cu ele saptamanal. Si niste desene fantastice, aducand un pic cu cele din poza de mai sus. Apropo de trisat, pe cartile lui de joc nu puteai scrie cu nimic. Inca imi aduc aminte cu cata satisfactie mi-a aratat ca pixurile mele sau stilourile lui nu lasau nici un semn :P.  Probabil erau cerate, altfel nu-mi explic. Tot jucand, m-am indragostit de-a dreptul de ele. Imi placeau grozav. Atat de tare incat mi s-a povestit ca, intr-o seara, in timp ce jucam cu el, fi-sa (maica-mea) si taica-miu biologic, m-am trezit vorbind si i-am spus „cand mori tu, vreau eu cartile astea”. Eu unul imi aduc aminte doar ca i le-am cerut. Dar cunoscandu-ma e foarte posibil sa i le fi cerut asa :D. Ideea e ca el a zis „sigur” si a tinut sa precizeze ca tot ce are el oricum al meu va fi. Si partea a doua asa a fost, cum spuse el! 😛 Numai cartile nu… Astea au disparut misterios dupa inmormantare. Nah, probabil nu numai eu le placusem… :P. Deci pe scurt, am primit tot ce nu voiam si nimic din ce-mi doream.

De atunci am ramas cu nostalgia lor. Tot din cauza lor am mai dat pe la vechea casa sa le caut. Ocazie cu care, din nou catarat pe rotile in spiritul vremurilor trecute, am reusit performanta sa intru full-frontal in singurul geam deschis. Eu n-am patit nimic, jumate din rama geamului insa da :D. Cartile de joc tot nu le-am gasit. Dar pana am sa imi dau, la randul meu, obstescul sfarsit, le voi cauta. Ca surogat mi le-am comandat pe cele de sus. Asa, ca pentru sufletul lu’ al batranul si ca sa ma asigur ca imi voi teroriza si eu viitorii nepoti potentiali aratandu-le ca nu pot fi scrise cu pixul sau ce naiba o mai fi pe atunci (desi probabil mestesugul cu scrisul de mana va disparea curand :D).

Si tot gandindu-ma eu asa la unele si altele de prin trecut, nostalgic, m-am gandit ruseste ca ar prinde bine niste cocktailuri adevarate. Zis si facut, am construit doua:

(1) Unul pe baza de gin

Aceasta e reteta:

1486_WhimsyCocktails_R78

De aici

Acesta e rezultatul:

DSC01498 2

Va dati seama ca, fiind cu gin, numindu-se „Greed”  (n.t Lacomie) si avand legatura cu epifaniile apocalipteice, pur si simplu a fost facut pentru mine si n-am putut rezista. A fost bunutz.

(2) Unul pe baza de vodka

Reteta:

391948_10151316007664854_627506008_nDe aici

Rezultatul:

DSC01555

Si cu un photoshop ca domnii de la Absolut 😛 :

DSC01547

Asta din urma e divin. Probabil fiind cu vodka, altfel nu-mi explic :)). Initial, am fost convins ca nu-mi va placea, ca va fi oribil de dulce si tocmai bun pentru femei. Dar m-am inselat cumplit. E neasteptat de bun in pofida ingredientelor. Nu e dulce, e acrisor. Cred ca e cocktailul meu preferat. Desi eu in general le fac, dar nu le beau, prefer bautura pura daca tot e sa ma manifest. Asta e insa exceptie. Si exceptional.

Bun acestea fiind spuse, am sa corectez greselile intr-o alta zi, promit sa raspund la comentarii cu prima ocazie (nu chiar acum) si public epistola.

  17 comments for “Post anost despre nimic

  1. Februarie 11, 2013 la 12:24 am

    se poate si cu Absolut normal? unde gasesc Absolut Hibiskus?

    • Februarie 11, 2013 la 4:21 pm

      Sigur! Eu le-am facut cu absolut normal din pacate. Dar cand gasesc Hibiskus am sa iau mai ales ca-mi place floarea :D. Mult. E floarea copilariei mele. Pana acum insa n-am baut-o :)). Cred ca gasesti pe la un magazin de trascau mai scumput. Sau online la astea mai de lux de la voi (de unde poti lua si biscuiti scotieni de exemplu).

  2. Cuvânta
    Februarie 11, 2013 la 7:25 am

    Induiosatoare amintiri ai cu bunicul tau. Chiar azi noapte l-am visat pe bunicul meu, care de fapt nu e bunic natural, ci adoptiv, insa i se umezesc mereu ochii cand ne vede, desi nu suntem sange din sangele lui. Deh, nu degeaba a fugit bunica de la primul sot, cu tot cu copil (taica-miu).

    • Februarie 11, 2013 la 4:22 pm

      Am unele si mai putin induisatoare fiindca era extrem-extrem de dictatorial si avea niste standarde foarte ridicate drept care se intelegea cu putina lume. Dar era si interesant si cu asta compensa. Desi cand a murit a dat familia mea o adevarata petrecere si in afara de mine nu cred ca il regreta cineva sincer. Eu il regretam dar imi parea si bine ca am scapat de „educatie”. Ca nu scapasem asta e altceva.. :))

  3. Februarie 11, 2013 la 8:38 am

    Ce articol interesant ! Mie mi s-a parut de nivel publicabil in GQ (Gentleman’s Quarterly) sau ceva similar…si chiar ar imbunatati calitatea acestor reviste care cam lasa de dorit in ultima vreme. Am devenit curios in legatura cu ceva, dar nu e nevoie sa te simti obligat sa raspunzi pt ca e o intrebare cam indiscreta, insa pur si simplu am devenit curios !: Care este obiectul de mostenire pe care l-ai primit de la acest bunic care sa-ti fi fost tie cel mai nesuferit, de care te-ai fi lipsit „cel mai cu drag”, sau care te-a enervat cel mai tare (fie prin inutilitate, fie prin dificultatea de a sti ce sa faci cu el, fie ca simteai ca nu e de loc genul tau, etc) ?

    Si eu am avut niste dorinte de a mosteni ceva de la bunica mea paterna, cu care am avut o relatie mai de tip love-hate, in cazul meu cred ca mai mult si pt ca mama avea o relatie mai conflictuala cu ea, ca soacra, si eu ma simteam cam ciudat sa doresc sa-i fiu loial lui mama, insa sa ma pot bucura linistit si de cotrobaitul prin posesiile acestei bunici, dintre care unele chiar imi placeau deosebit de mult !! De ex admiram nemaipomenit de mult un guler de blana de vulpe adevarata, cu cap cu tot, plus un serviciu de ceai de portelan cu niste figuri orientale, cu camile si arabi, si eu pe astea cred ca mi le-as fi dorit „mostenire”, insa tocmai astea au disparut si in cazul meu !! Si nu aveam voie sa ma joc cu ele, dar eu pandeam sa adoarma bunica si imediat ma duceam direct la vulpe si la arabii cu camile !! Zau, cred ca am petrecut ore in sir capturand vulpea si apoi punandu-mi-o la gat plus tragand cu ochiul asa in fata oglinzii pe la 6 ani, cand am avut si o perioada de fascinatie pt rochii si imbracaminte feminina, (inclusiv ciorapi de matase) !! Dar de multe ori ma jucam ca o vanam mai intai, si era o vanatoare ff complicata, cu vulpea ascunsa, pe care eu trebuia sa o ademenesc sa iasa de sub pat, cu ajutorul unui catel, care-i prindea urma si o tinea de vorba incercand sa o pacaleasca sa iasa de acolo, asa in stil de vanatoare engleza, si pe urma ma luptam cu ea, pt ca fugea de mine si voia sa se ascunda din nou, catelul nu mai era bun la nimica, trebuia sa ma bag eu personal sub pat sa pun mana pe ea, etc, si abia pe urma mi-o puneam la gat, ca un trofeu !! Plus ma jucam ca eram invitat la ceai de cine stie ce personalitate si cine stie ce persoana de serviciu venea cu ceaiul in acele cesti…desigur, niciodata nu mi-a trecut prin minte ca as fi putut eu fi valetul sau servitorul care pregatea si aducea ceaiul pt altcineva !! De altfel mie nici nu-mi place ceaiul in mod special, (cu o singura exceptie a unei singure ocazii probabil irepetabile cand am baut ceai de iasomie la Hong Kong).

    Chiar mai tarziu, cand am vazut filmul ala Lawrence of Arabia, eu tot la vulpea asta si la canile cu arabi si camile m-am gandit in primul si in primul rand !! Nici nu mi-a pasat asa de tare de Peter O’Toole, chiar cred ca m-a enervat pt ca mi se parea ca prea se baga el in prim plan acolo si atragea atentia prea tare pe ecran acolo, in loc sa ma lase
    pe mine sa visez linistit la camile si la vulpi in timp ce urmaream actiunea din film !!

    Nu stiu cum sa explic ff bine exact cum, dar aceasta vulpe si aceste cani cu camile efectiv au reusit sa ma indeparteze definitiv de scriitorul Marcel Proust, din scrierile caruia eu am incercat sa citesc la un moment dat, (si asta fiind unul pe care mi-l tot recomandau altii, desi habar n-aveam de ce), dar efectiv cum era vorba de un ceai sau de servit un ceai, sau ceva de genul asta, eu imediat ma enervam pe autor si pe toate personajele lui, care isi pierdeau interesul pt mine automat, pt ca eu voiam doar serviciul ala cu camile si cu vulpea vanata la gat si gata, nu ma mai interesa ce faceau altii si ce voiau altii, care mai mancau, in plus, si prajiturele sau fursecuri, care pe mine nu ma interesau de loc !!

    • Februarie 11, 2013 la 4:33 pm

      Deci te referi la mosteniri materiale? Pai proprietatile imobiliare. M-as fi lipsit cu mare incantare de toate bataile din cap ce au survenit din asta. Daca te referi la „obiect de uz personal” as fi preferat sa nu ma fi ales cu toate vechiturile familiei motiv de alte batai de cap. Gen mobila. Da. Mobila. Urasc mobila veche si ma tenteaza sa fac cum ii zice taica-miu maica-sii: „cand mori tu o ard”.
      Ha ha! Pai se pare ca e o adevarata tendinta ca toti nepotii sa-si doreasca sa mosteneasca ceva de la bunicii mai scarbosi si tocmai acele lucruri sa dispara. Poate stiau si le-au facut ei felul.
      Cred ca toti plozii sunt fascinati de hainele de femeie (indiferent de sex) cand sunt mici. Si mie imi placeau caciulile de blana (vulpe polara) ale maica-mii. Mai imi placeau niste pantofi ai ei grena, cu toc. Imi placeau cum suna ea cand mergea cu ei, mi se parea asa frumoasa. Cu pantofii aia m-a prins dandu-ma cand eram pusti (mi se parea o adevarata arta sa mergi pe tocuri) si a ras de s-au zguduit geamurile. M-a surprins ca n-am mancat bataie. Apoi tot in ziua aia m-a invatat sa fac pasul acela rusesc pe care il fac fetele de la Beriozka. Ca un fel de glisare. Mi-a zis ca nu il voi putea face multa vreme pe motiv de centru de echilibru. Dar am fost foarte flatat ca am reusit si ea a zis ca wow. Cu caciula ma dadeam mai des, dar asta fiindca urlam ca-s kazak.
      Eu de vesela nu ma apropiam ca mi-era frica de consecinte. Si eu tot cu mama tineam in relatia cu oricine altcineva. Numai eu aveam voie sa o contrazic, necajesc si supar. Restul, daca o faceau, deveneau dusmanii mei.

  4. Februarie 11, 2013 la 9:09 am

    N-am vazut greselile 😀 Dar am citit totul in mai putin de un minut(am treburi urgente), deci posibil sa-mi fi scapat 🙂 Recunosc ca n-am aprofundat partea de cocktail-uri, dar povestea cu cartile mi-a placut, sper sa le gasesti pe cele ale bunicului! 🙂

    • Februarie 11, 2013 la 4:33 pm

      Eu de incercat sa fii sigura ca incerc. Tot aflu eu unde le-a pitit al nabii om… 😛

  5. Februarie 11, 2013 la 11:24 am

    Avea mama o matusa la Moreni, cea despre care am mai povestit pe blog. Imi placea si mie din casa ei o cutiuta veche de bijuterii, dintr-un lemn sculptat cu o finete rara. I-am tot cerut cutiuta si mi-a spus ca mi-o va lasa mostenire. La moartea ei am primit bani, lucruri de valoare din casa, dar cutiuta nicaieri. :))
    Intai am vazut culoarea, m-am intrebat cu ce naiba au facut-o si abia dupa am citit ca e photoshop. :))

    • Februarie 11, 2013 la 4:37 pm

      :))) e incredibil cati am patit asta!!! Ai vazut, si Rudolph a patit-o. Si Florin!
      Al doilea e photoshop :P. Si al lor. Culoarea naturala e mai sangerie, ca in poza doi 🙂

  6. Februarie 11, 2013 la 1:13 pm

    Ar trebui sa faci si coctailul ala de castraveti care imi place mie mult 😀
    Ti-am pus tag cu el pe facebook ! 😀

  7. Februarie 12, 2013 la 3:41 pm

    stiam eu ca n-ai sa ramai insensibil la rugamintile mele. e adevarat ca e asa comic-trist, dar mi-a picat tare bine. tu cred ca daca ti-ai pune mintea ai avea material de-o carte, faci parte dintr-o clasa sociala care pt mine e doar poveste, iar arestarile tale la domiciliu s-au terminat mereu cu ceva original. eu m-as fi jucat/bocit in vreun colt 😀

    • Februarie 12, 2013 la 5:06 pm

      Pai eram nostalgic, lucru rar. De fapt eram cumva intre nostalgic si revoltat amarnic pe motiv ca iar mi-am amintit ca au disparut cartile alea…:)).
      Las scrisul de carti in responsabilitatea profesionistilor :P. Si sa stii ca varianta jucat/bocit in colt a fost aplicata din greu de verisoara-mea. Ea era exilata cu ceva timp inaintea mea (eu mergeam si prin tabere, ea n-avea voie ca mama ei s-a ingrijit de virginitatea progeniturii de cand a inceput sa umble…fiind habotnica) si se plictisea de moarte, plus era in centrul atentiei (chestia nasoala, ca voiau sa faca domnisoara dintransa 😛 ). Cand soseam eu, viata ei capata alte tonalitati. Una la mana, nimeni nu mai avea timp de ea (eu zic ca de asta ma iubea!). Doi la mana universul devenea mult mai iritant de periculos :P. Ca imi trebuia si mie o victima si ea avea prietene :D. Toate chiraiau. O placere. Singura mea problema eterna, ca si atunci cu gainile este ca si ea avea „agenda”. Si vointa + initiative. Fir-ar! :)).
      Ca sa fiu sincer tot gandindu-ma acum am avut si eu initial niste momente de plans si jucat in colt pana …m-am plictisit si a inceput creierul sa toarne idei. Si casa aia, oribilitenia aia de casa, prezenta un camp de razboi perfect :)). Bunicul era un adversar dureros, dar onorabil. In plus era asa pompos ca o cerea. Cu asa stimulente e clar ca nu puteam sta mult in colt. In plus, toata copilaria, cand m-a facut careva sa plang eu m-am gandit doar cum sa ma razbun de dezonoare. Desi sincer-sincer tot ce voiam eu atunci era sa fug de acolo si sa vizitez in Paris exact ce vreau eu. Nu stiu, am povestit vreodata ce am facut eu, adult fiind, unui praslea din familie cand l-am dus sa vada Parisul? (adica cumva am jucat rolul bunicului meu :P) :))). Sau poate a povestit Kadia… Nu mai stiu daca am zis despre asta…

      • Februarie 12, 2013 la 8:15 pm

        deci nuuuuuuuuuuu, si asteeeeeept!!! baga!!! 😀

        • Februarie 12, 2013 la 8:55 pm

          Am bagat! Chiar daca ma repet..cine sa-si dea seama :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: