Sangele apa nu se face

Vorba asta ii apartine bunicii mele (desigur echivalentul in limba ei) care voia, intr-un mod care le-ar face in ziua de azi sa explodeze de revolta drept-credinicioasa pe toate dirigile de prin comisiile Europene, sa exprime foarte discriminatoriu si apasat insurmontabilitatea diferentelor sociale. Femeia apartine altui secol, nu trebuie sutuita prea tare, dar eu am preluat fraza in sensul mai propriu al similitudinii intre generatiile aceleiasi familii. Acestea fiind zise, sa trecem la subiect.

Va povesteam mai demult (candva anul trecut si acum doi ani, n-am rabdare sa caut linkurile) ca in vacantele de vara eram trimis de catre mama (cu efuziuni de extaz din partea ei pe care scria „liberare! dulce liberare!”), in exil, la bunicul meu. Asta, de cele mai multe ori insemna „langa Paris”. Alteori insemna Petersburg. Acum ma refer la primele. Cat eram acolo imi petreceam fiecare clipa libera gandindu-ma cum sa evadez si sa ajung la Paris unde sa vizitez „CE VREAU EU!”. Asta fiindca „programul de vizite” cu bunicul era echivalentul unei excursii cu scoala la muzeul de evantaie. Adica, in cazul meu, se solda cu labe peste ceafa, teste, intrebari, lectii pentru a doua zi si mai ales plictiseala TOTALA. Desigur si eu faceam tot ce imi statea in putere sa mai inviorez lucrurile. Pe cat de anoste mi se pareau mie plimbarile cu el, pe atat bag mana in foc ca babacul cadea extenuat la intoarcere. Dar asta nu era multumitor. Din nou, nu trecea secunda libera in care sa nu ma gandesc cum sa ajung eu cu mine la Paris sa facem doar ce vrem noi. Evident, cand bunicul meu m-a intrebat inopinant cam ce mi-as dori EU sa fac in Paris am ramas perplex. Atat de perplex ca imi amintesc pana si cum era imbracat cand m-a intrebat asta. Am iesit insa rapid din starea de asta cu  o replica probabil rezultata din invataturile lui (apropo de sangele ala…) si anume: „ce voiesc eu ma priveste doar pe mine!”. Cred ca a sunat teribil iesita din mutra mea uimita, de baiat de 13-14 ani, dublata de atitudinea mea foarte combativa fiindca imi amintesc ca am plecat din biroul lui cu lacrimile de oftica pe barbie, lasandu-l pe bosorog razand in culmea fericirii. A fost jignitor. Si acum ma enervez cand imi amintesc…

Daca sunteti curiosi, ca sa termin cu introducerea, ideea e ca am reusit sa scap de cateva ori. Ba am reusit sa iau si RER-ul sau ce era pe vremea aceea in directia orasului. Ba culmea, am si ajuns si vizitat! Cam tremurat ce e drept si doar asa cascand ochii si mereu cu capul peste umar sa nu ma aresteze careva. Evident nu ma baga in seama nimeni, dar eu, ca orice moscovit, n-aveam ideea de libertate asa bine infipta in cap si, in plus, ma simteam pacatos :P.

Booon deci introducerea de mai sus a fost esentiala ca sa intelegeti ce urmeaza. Acestea fiind spuse, revenim in timpuri mai recente si va zic ca acum cativa ani am dus si eu un plod din familie, aproape adolescent, la Paris. Copil mult-mult mai cuminte decat am fost eu vreodata. Evident eram dornic sa-l uimesc si sa-i placa. L-am plimbat peste tot pe unde mi-a placut mie: librarii, cafenele literare, muzee, magazine de jucarii, magazine de electronice, cafenele literare din nou…etc. Eu? Mandru. El… eeeeh in seara celei de-a doua zi, cand ieseam de la cina, intarziand vreo 1o minute pe motiv de discutii cu prieteni, pe el il gasesc cu lacrimi incrucisate pe barbie asteptandu-ma in masina.

Ce ai ma!? (intreb eu uimit)

Buhuhuhuhuuuu (rage plodul de colo plangand ca o juna prima)

Ba! Spune ma ce ai..? (eu deja atat de dezorientat ca ma enerva)

Paaai saaaa nu te superi pe miiineee!

De ce ma? (deja eram electric de nervi si mort de curiozitate)

Pai vreau si eu sa vad si eu ce vede toata lumea la Paris si Tour Eiffel si Sacré Coeur si toate alea care zici tu ca-s cacaaaaturi si schele si nu mai vreau in cafenelele tale cu poeti rusi betivi, la muzee si la caaaartiii! (toate astea, apologetic, cu 20 de randuri de lacrimi si vocea inca neschimbata)

Am ramas tablou evident! Tot evident am dus copilul unde voia si am vazut ca un martir toate ororile. Inclusiv rahatul ala de schela de Tour Eiffel pe care o urasc fiziologic. Cand, traumatizat si revoltat, i-am povestit ulterior nevesti-mii patania, ea a chicotit deloc delicat si mi-a zis ca am patit ca bunica-miu. Cred ca n-a existat in toata istoria umanitatii un individ m-ai inlemnit ca mine si pe o perioada atat de indelungata. Puteam sa port drapel. Ca a naibii coliva a orgoliului meu ranit sa aiba si bomboane, cand i-am povestit mult mai recent tarasenia verisoara-mii, ea a avut de spus un singur lucru „pai hihihi sangele apa nu se face!”. Iarasi am inelmnit pe termen lung, doar ca de data asta asa as fi strans-o cu sete pe verisoara-mea de gat…daca as fi putut…

Povestea n-are nici o morala. Am zis sa vi-o povestesc totusi fiindca atat l-am balacarit pe al’ batranu’ ca trebuia sa-mi fac si eu o mea culpa. Asa e onorabil. In plus m-a starnit Redsky.

Si complet off topic doar fiindca efectiv nu rezist:

E exceptional :)))))

  31 comments for “Sangele apa nu se face

  1. Dana
    Februarie 12, 2013 la 6:12 pm

    Offf! Am ctit si am oftat!! SI eu ii tarai pe ai mei pe ici si colo … i-am pus sa vada Veronica si Dumbrava Minunata, Omuletul lui Gopo …. iar ei vor la playgroung (eu le stiu de jocuri mecanice, ei zic playground) si niste tampenii de desene animate …
    De n-o sa ma balacareasca …
    M-a pus pe ganduri ce ai scris …

    • Februarie 12, 2013 la 6:34 pm

      Pai e bine :)). Si pe mine m-a pus pe ganduri intamplarea… Si acum ma uit cu ochii uimiti la parintii care indeasa pe gatul copiiilor jucarii de lemn fiindca ei le gasesc frumoase. Dar sunt atat de inutile si simple. Iar copiii vor plastic colorat si nintendo :))

  2. Anonim
    Februarie 12, 2013 la 9:37 pm

    Defazaju-mi pare bine.Nu era alcoolic baiatul.

  3. Februarie 12, 2013 la 9:50 pm

    Ma, da’ rau mai esti…

    • Februarie 12, 2013 la 10:40 pm

      Nu, as zice ca intamplarea se califica la prost. Plus mi-am luat seama si am dus plodul pe la monumente…

  4. Anonim
    Februarie 12, 2013 la 10:05 pm

    nu toata lumea e perfecta

    • Februarie 12, 2013 la 10:40 pm

      Nici nu trebuie fereasca sfantul!

  5. Februarie 13, 2013 la 7:10 am

    :)) Este vorba de alta generatie, de alte valori, de alte interese. Si eu sunt uneori dezamagita de reactiile lui Ionut, care imi spune verde in fata ca anumite lucruri care pe mine ma intereseaza, pe el il lasa rece. :))

    • Februarie 13, 2013 la 4:07 pm

      Nu suntem chiar la asa mare distanta totusi :). Cred ca e si o chestie de varsta. Adica, probabil, la varsta mea de atunci ii vor placea si lui aceleasi lucruri :P. Eu n-am dezamagit ci pur si simplu perplex de-a dreptul :))). Nu ma asteptam la asa reactie :)))

  6. Februarie 13, 2013 la 8:47 am

    Când am primit primul cadou de la dragul meu i-am mulțumit frumos și i-am spus că-i perfect. A doua oară, iar i-am mulțumit frumos și i-am sugerat că gusturile noastre diferă. Și tot așa, dintr-o sugestie politicoasă în alta, am ajuns la draci împielițați când, după vreo 20 de ani de când ne știm, iar mi-a cadorisit chestii care-i plac lui! Citind cele de mai sus, am râs cu poftă. Cred că ține de natura bărbatului să presupună că știe el mai bine. Eu aș fi întrebat de la început: ”Ia zi, puiule, ce-ai vrea tu să faci la Paris?” Mie mi-a plăcut la Sacre Coeur, normal, mai ales să stau pe treptele alea și să privesc în zare. Apoi, Montmartre îmi pare fascinant. O ceartă la nivel înalt cu Macho al meu am avut-o în vârful turnului. Dacă tot ne-am cocoțat până acolo, am făcut să nu uităm în veci experiența! Și de n-ar fi fost, n-aș avea la ce zâmbi acum. 🙂

    • Februarie 13, 2013 la 4:12 pm

      :)))))))) Hahahahahahahaa! Eu am fost educabil in privinta asta! Asa e, ii luam exact ce imi placea mie, ca doar…era frumos, nuuu? :)) Apoi am prins incetul cu incetul ideea. Ce e drept mai calc stramb si iau ceva sa gasesc si eu ca e frumos (nu oroare). Dar am grija sa fie exact gustul ei :)).
      Ce e drept nici prin cap nu mi-a trecut sa intreb ce vrea „puiul”… Chiar nu m-am gandit.
      Eu cu sotia mea nu prea avem prilejuri sa ne certam serios. De regula cand unul explodeaza celelalt tace zen. Asa a fost din totdeauna :)). Insa, e adevarat, momentele ramase in istorie sunt insa tot alea de machoism salbatic din parte-mi.

  7. Februarie 13, 2013 la 12:10 pm

    asta-i ca intrebarea aia capcana, cum cumperi cadouri: ce-ti place tie sau ce-i place celui sarbatorit? (n-am intrebat cum te razbuni, e o diferenta!) inteleg totusi ca ai dat multe ture cu bunicul tau inainte de a te apuca sa vizitezi de unul singur, parisul e imens (cel putin asa-mi inchipui eu) si sunt absolut convinsa ca m-as rataci adult fiind, copil nici nu mai vorbesc! 🙂

    • Februarie 13, 2013 la 4:18 pm

      Da, dadusem dar nu prin jurul garii :P. Totusi nu eram foarte mic si eram Moscovit. In pofida parerii generale europene, Moscova e pe bune o metropola. E uriasa. E mult mai mare si mai activa decat Parisul. Parisul e parfum ca oras pe langa Moscova. Eu umblam de nebun prin Moscova de foarte pusti. Fara harta, asa, pur si simplu. Aveam simt de orientare experimentat cand am ajuns in Paris. M-am plimbat totusi stresat si cu grija. Dar n-am avut gfrica vreodata ca m-as rataci. In plus vorbeam si franceza decent as zice. Cu accent, dar decent. Bunicul meu de fapt nu vorbea ruseste prea grozav invatand de mic franceza si insista, cica pentru mine, sa vorbim franceza. De fapt sunt necinstit, rusa o vorbea foarte corect, impresionant de corect, dar sarac si vetust. De fapt cred ca avea probleme sa ma inteleaga el pe mine, eu venind cu argou mult si nou moscovit. Ca sa nu pice el de prost, mai bine picam eu, nu? :)). Mama insa nu ii oferea satisfactii, fie era japita complet si ii vorbea nemteste, fie numai de a dracu’ vorbea ruseste :)). Mai rau decat conflictul dintre mine si el era intre el si mama. Venit de la mama evident.

      • Februarie 14, 2013 la 8:04 am

        vai de sufletul meu, prevad aici o gramada de povesti super amuzante. hai, nu te lasa rugat, fa-ti timp, ia inspiratia la puricat si fa ziua frumoasa celor multi care-ti citesc blogul! 🙂

        • Februarie 14, 2013 la 4:12 pm

          Pai lucrand la cadoul de Sf. Valentin si avand nevoie de diverse mi-am reamintit de ceva si intentionez, cand sunt in forma, sa scriu. Probabil cat de curand, nu mai aman mult.

  8. Februarie 13, 2013 la 12:11 pm

    off topic: promit solemn sa te mai zgandar, ador amintirile astea ale tale cu bunicul! 😆

    • Februarie 13, 2013 la 4:19 pm

      Pai sa stii ca din cauza blogului mi le amintesc. Scriu despre una si imi reamintesc si altele la care nu m-am mai gandit de nu stiu cand. Scriu de Paris si imi amintesc ca aaaa hehehe acolo am facut asta.

      • Februarie 14, 2013 la 8:09 am

        vezi, poate fi instructiv pt astia ca mine care n-au calcat niciodata pe acolo 🙂

        • Februarie 14, 2013 la 4:13 pm

          Mmm…nu prea cred ca as putea face blog turistic. Nici macar post turistic 😛

          • Februarie 15, 2013 la 9:34 am

            nu doar turistic!!! turistic in felul tau: priviti pe dreapta cladirea aceea cunoscuta. eh, sa va spun ce faceam eu cand treceam pe langa ea… hm?

  9. Februarie 13, 2013 la 2:48 pm

    Eu as zice ca NU semeni cu „al batran”, ci doar ca asta este, de cele mai multe ori, cursul firesc al vietii, oamenii sunt diferiti si au gusturi diferite. Cel mai normal ar fi sa se poata purta dialog, sa afli de la pers respectiva ce vrea, si apoi, daca chiar consideri necesar, sa strecori si cateva „de-ale tale” printre ce vrea respectivul. Asa sunt mult mai usor acceptate.
    Dar de curiozitate, „al batran” te vroia, sau ii erai bagat pe gat? 🙂
    Nu pricep off-topic-ul! 🙂 Nici nu stiu germana.

    • Februarie 13, 2013 la 4:27 pm

      Imi place ce zici! Imi place! Nu mi-ar placea sa seman cu el. Era cumplit de despotic sper sa nu ajung asa vreodata… Tocmai de asta ideea ca el sa dezbata ceva cu un plod era de neconceput. Cred ca nici prin cap nu i-a trecut sa poarte vreodata vreun dialog. El dicta. Punct. De aia nu-l suportam. Nu era vorba ca era asa cu mine. Era asa cu toata lumea si cu adultii. A incercat el si cu mama dar cu ea nu ii mergea. Ii era frica de ea fiindca ii stirbea imaginea de atotputernic :)). Sunt convins ca in fiecare familie e un bosorog din asta care le stie el pe toate si numai el are dreptate ca doar n-am avut doar eu ghinionul asta, nu?
      El ma voia! Iar pe mama nu o deranja sa scape de mine. De fapt murea de incantare sa scape de mine si sa ma infecteze pe capul bunicului. Cred ca simtea ca se razbuna la cel mai inalt nivel :)). Singurul care n-avea ceva de spus eram eu. Eu nu voiam! Dar nu m-a intrebat nimeni, evident. Dar el, bunicul, considera o datorie de onoare sa se ocupe de mine. Nu ca murea de dragul meu, stai linistita :)). Am scos sufletul din el insa… Macar atat.

      • Februarie 13, 2013 la 6:00 pm

        Exact asa mi-l imaginam si eu, si asa imi imaginam si relatia voastra 🙂 Sigur ti-a facut si bine, pe alocuri.
        La mine, aproape despotic, este tata 🙂 La limita sa zicem, dar foarte sigur pe el si nu accepta ca nu are dreptate, niciodata 🙂
        Ne intelegem grozav, de cand am plecat de acasa 🙂 Nu ca s-ar fi schimbat el, dar eu incepusem sa carcotesc, si ieseau scantei, de unde, pana atunci (20-22 de ani) fusesem foarte supusa, ca asa eram invatata 🙂
        Daca nu te deranjeaza ca intreb, „13-14 ani” era dupa ca murise fratele tau? Fata de el ce atitudine avusese bunicul tau? Inteleg ca Petia (daca am retinut bine), nu era o fire asa „naravasa” ca tine.

        • Februarie 13, 2013 la 9:36 pm

          Da, dar acum pariez ca ii e dor de tine si o lasa mai moale 🙂
          Fratele meu a murit exact in ziua cand implineam 14 ani. In 29 iunie ’93. Eu mergeam deja la bunicul in vacante. Petia nu exista pentru el. Pe probleme de calificare :). In ochii bunicului meu tatal lui Petia era subcalificat iar al meu… supracalificat (atat de supracalificat ca e liniuta pe certificatul meu :P). Asta era una dintre pricinile de razboi dintre mine si mos. Desi nici eu nu-l suportam pe Petia si-l ignoram cat puteam (asta cand nu ne bateam ca chiorii, de fapt eu pe el ca el era blajin), consideram ca numai eu am voie sa-l tratez asa. Nimeni altul nu avea dreptul sa-i miste un fir de par din cap! Doar mama… :)). Asa ca era inca un motiv bun sa nu-l suport pe bunicul :P. Si da, el era foarte cuminte. Era genul acela care vrea sa placa si sa fie laudat. Care face orice numai sa nu intre intr-un conflict direct. La el in cap era foarte clar ce se face si ce nu. Si desi bunicul ar fi fost mai satisfacut cu el, pur si simplu era inexistent.

  10. Februarie 14, 2013 la 4:44 pm

    Mie nu-mi place ca l-ai balacarit pe al batran
    Oi fi eu stricata.

    dar e interesant sa ai bunici langa Paris. Sa fi avut….

    • Februarie 14, 2013 la 4:55 pm

      Nu trebuie sa-ti fie mila de el, eu, dintre toti cei care l-au cunoscut, il balacaresc cel mai putin. As zice ca daca a avut vreodata pe cineva care sa tina macar putin la el.. eu am fost ala. Tipii care nu au stiut sa se faca iubiti in viata isi merita balacareala postuma :)). Pe scurt tipul a fost un ticalos (macar datorita modului in care a tratat-o pe mama) si-si merita soarta.
      Nu as defini ca „interesant”. A fost mai mult „agasant”. Cum spuneam n-am avut libertatea sa profit de pozitia geografica decat dupa programul dictat de al’ batran.

  11. Februarie 15, 2013 la 6:46 pm

    Imi pare rau s-aud asta

    Si eu am o astfel de persoana in familie.
    Stii care-i chestia? Ca chiar daca ai dreptate in ceea ce-i priveste pe „tipii care nu stiu sa se faca iubiti” joaca un rol in vietile noastre oarecum. Noi credem ca doar un rol negativ dar poate nu-i asa
    E greu sa accepti pe cineva asa cum este, unele caractere pur si simplu nu pot fi schimbate.

    • Februarie 15, 2013 la 6:58 pm

      Sunt total de acord si categoric ar fi o nedreptate sa zic ca nu mi-a prins si bine. Mi-a prins. Am invatat foarte multe de la el si mi-a facilitat accesul la niste surse de informatii la care nu as fi avut cum ajunge altfel. In nici un caz nu il consider eminamente rau. Nici vorba. De altfel eu nu cred ca exista tipi complet rai in afara de o mana de psihopati. Cred ca oamenii cand au probleme si/sau sunt frustrati devin mai intoleranti. Deci categoric ii sunt profund recunoscator pentru multe si i-am fost mereu. Probabil si de asta eu am fost singurul care l-a regretat din familie. Ce ziceam insa este ca ii sunt recunoscator dar nu-l pot simpatiza. Unii oameni au talentul minunat de a se face greu de suportat. Si el era unul dintre astia. Era dictatorial si facea multe gesturi de cruzime inutila pe care imi vine greu sa i le scuz. Nu ma refer la mine, eu tot ce mi-am luat de la el a fost pe deplin meritat. Dar ma gandesc la femeile din familie. Nu pot sa-l admir. Nu pot nici sa-l urasc. Si atunci ramane doar mistoul de el. De altfel pe genul asta de om, stil tartore, il distrugi in doua feluri: (1) il ignori sau (2) faci misto de el.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: